Într-o epocă a nihilismului manifest şi a ideologiilor transnaţionale, dragostea de ţară pare condamnată la pieire. Este echivalată unei emoţii tipice mulţimilor manipulate prin ideologie, propagandă, mitologie naţionalistă, reductibilă la pulsiunile tribale şi foarte uşor de transformat în psihoză colectivă.
În acest sens, se presupune că, cu cât am fi mai raţionali, mai autonomi, cu atât am fi mai puţin asimilabili acestor „psihoze” colective. Cu cât am avea mai puţină dragoste de ţară, cu atât mai mult am fi „noi înşine”, indivizi „liberi şi independenţi”, mai aproape de ceea ce, chipurile, s-ar presupune că ar trebui să fim…
Şi, totuşi, „dragostea de ţară” nu ţine de pulsiuni atavice, nici nu este un imbold iraţional şi manipulabil. Este un simţământ firesc şi universal al omului, la fel de firesc ca afinităţile de rudenie, lucru recunoscut încă din vechime. Iar dacă în istoria recentă acest simţământ a fost deturnat, într-adevăr, prin tehnici de manipulare, în ură sau ideologie, aceasta nu înseamnă că trebuie neglijat, considerat indezirabil sau chiar extirpat, prin reeducare, din fiinţa umană.
În cele din urmă, vina pentru aceste derive nu aparţine naturii umane, ci răutăţii acestui veac ucigător de suflet. A simţi că aparţii cuiva este esenţial pentru om: a simţi apartenenţa la o familie, la o comunitate, la un neam, departe de a fi motiv de îngustime şi xenofobie, reprezintă o condiţie necesară pentru lărgirea inimii omului. Nu poţi să-ţi iubeşti aproapele dacă nu ai ajuns să ştii să-ţi iubeşti familia, cei alături de care trăieşti şi munceşti, cei alături de care formezi un neam – şi astfel să dezvolţi, organic, o dragoste şi înţelegere faţă de „omul întreg”.
Sursa: Revista Familia Ortodoxa
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu