Contradicţiile apar, de fiecare dată, în funcţie de moda zilei. Cu câteva decenii în urmă, Freud şi Marx erau făcuţi răspunzători de „revoluţiile” anilor ’68; mai nou, societatea de tip american îl acuza pe părintele psihanalizei că n-a fost în stare să rezolve (toate!) problemele „sufletelor distorsionate”. Naziştii l-au acuzat de a fi fost promotorul unei „ştiinţe evreieşti” (şi i-au ars cărţile în piaţă), Biserica Catolică a considerat gândirea lui o „ştiinţă obscenă”, iar comuniştii au numit-o „ştiinţa burgheză”. În acest context, polemica se afla în plină desfăşurare. S-au scris mai multe volume care ar merita titlul de „cartea neagră” 1) a psihanalizei. Freud însuşi era conştient că în operele sale se aflau toate elementele pentru viitoarele contestări ce urmau să se aducă psihanalizei. 2)Psihanaliza şi bolile epocii. E, de altfel, cunoscut că psihanaliza îşi modifică atitudinea şi metodele în funcţie de necesităţile epocii, de problemele momentului. Pentru că se schimbă şi pacienţii. În 1921, Freud vorbea despre „pulsiunea mortii”, nu atât din cauza dificultăţilor întâlnite în tratamentul anumitor boli, cât, mai ales, datorită ambientului istoric. Societatea trecea prin mari schimbări, specifice sfârşitului Primului Război Mondial. Psihanaliza s-a născut într-un moment de maxima criză şi se voia un răspuns sau măcar indicatoare a unui sens al acestei crize. Astăzi, societatea cunoaşte alte forme de deranjamente mentale, fiind marcată, mai ales, de o teribilă accelerare a timpilor. După Le Goff, modernitatea se afla mereu „pe buza prăpastiei prezentului”.
Acest lucru duce la apariţia a noi forme de suferinţă. După părerea psihanaliştilor, scăderea importanţei garanţilor sociali şi psihici (autoritate, religie, ierarhie, mituri, credinţe), care erau şi matricile simbolizării, a dus la apariţia a noi maladii ale sufletului, caracterizate de un deficit de reprezentare şi simbolizare3. Una dintre bolile mentale care l-au preocupat pe Freud este schizofrenia. E bine să notăm că ceea ce înţelegea Freud prin schizofrenie, la nivelul cunoştinţelor din vremea sa, şi ceea ce se ştie astăzi, diferenţele (şi diferenţierile) sunt notabile. Totuşi, se pare că Freud n-a vindecat pe nimeni de schizofrenie. Azi este unanim recunoscut, în baza descoperirilor din ultimele decenii, că schizofrenia este o tulburare datorată unor modificări majore ale creierului4 şi că psihanaliza poate avea doar o funcţiune de adjuvant în tratarea ei. Psihoterapeutul poate acorda un ajutor important în stabilirea raporturilor cu bolnavul de schizofrenie, în relaţionarea acestuia din urmă cu medicul şi cu rudele sau prietenii5, dar nicidecum în tratarea bolii. Aici, Freud n-a avut dreptate.Desigur, nu vrem să evidenţiem (toate) aspectele în care Freud a greşit, după cum nu le-am putea sublinia pe toate cele în care intuiţia lui a fost apreciabilă. Trebuie să ţinem cont de cunoştinţele ştiinţifice ale epocii, dar şi de faptul că ştiinţa însăşi se afla în plină evoluţie şi că vor fi multe alte aspecte care-l vor confirma sau infirma pe părintele psihanalizei. Ne vom opri doar asupra unor aspecte ştiinţifice sau deontologice, încercând să nu facem o judecată de parte.Cazul Dora. Cadrul este unul dintre cele mai cunoscute din istoria ştiinţei. Ea, o tânără feroce, care înţelege, acceptă, dar reacţionează îmbolnăvindu-se şi manifestând simptomele pe care epoca i le permite: tuse nervoasă, afonie, stări de leşin. Iar el, tânărul Sigmund Freud, puternic, gata de transferat, dar în interiorul acelui pansexualism, care marca primii paşi ai psihanalizei. Iată toate elementele pentru unul dintre cazurile clinice faimoase şi fascinante din câte au fost scrise vreodată, cel mai lung din cele dedicate unei femei, dar şi cel mai complex şi totodată rămas nerezolvat: cazul Dora.Avem în faţă o istorie de acum un secol, o poveste ce se consuma în interiorul unei lumi închise, patriarhale, care continua să provoace nu doar cercetătorii şi specialiştii în materie, ci să dea apă la moară atât denigratorilor lui Freud, cât şi partizanilor săi. Dora, pe numele sau adevărat Ida Bauer, se vede refuzată brusc de medicul său. Un gest pe care Freud nu trebuia să-l facă. Nu doar că n-a primit cum se cuvenea mărturisirile Dorei, dar a învăluit-o în interpretări, care au pus-o pe fugă. După aceea, Freud a recurs la denigrări şi acuze, ca unul care era victimă a unei culturi de o anumită factură, în care femeia avea un statut nu tocmai fericit. Înspăimântat de pasiunea adolescentină a Dorei, Freud a alungat-o în gheto-ul său de neînţeleasă şi a abandonat-o destinului său de femeie a epocii sale. Aceasta, pentru că el n-a reuşit să fie stăpân pe homosexualitatea pe care a identificat-o în ea, şi probabil şi în sine, dar pe care a recunoscut-o şi reiterat-o în raportul său cu Wilhelm Fliess.E firesc ca astfel de poziţii să scandalizeze pe mulţi, mai ales că, pentru multă vreme, arhiva personală a lui Freud n-a fost accesibilă cercetătorilor. Un studiu atent asupra hârtiilor lui aruncă o lumină cu totul nouă asupra unei opere magistrale a literaturii secolului al XX-lea. Iar acolo unde arta pierde în fascinaţie, câştigă prin picanteria detaliilor şi a răstunărilor de situaţii. Tatăl Dorei este Philip Bauer, un bogat industriaş evreu, bolnăvicios, ipocrit şi impotent. Amanta tatălui, doamna K (Peppina Zellenka), întreţine cu Philip raporturi sexuale (pe care adolescenta Dora şi le imaginează doar orale), dar, în acelaşi timp, este prietena şi confidenta Dorei. Domnul K (Hans Zellenka) este administratorul unei firme din Merano, soţul Peppinei şi cel care o molestează pe Dora. Mama, Khate, este o femeie cu o cultură modestă, chinuită de constipaţii şi maniacă a curăţeniei (în legatură cu ea Freud a inventat expresia „psihoza casnicei”). Urmează apoi, pe un loc marginal, fratele mai mare al Dorei, dependent de mama, dar emancipat din punct de vedere intelectual, care va deveni un reprezentant de vârf al mişcării marxiste austriece; în ceea ce priveşte drama surorii sale, va închide ochii. Şi, în sfârşit, guvernanta, care se prefăcea că se interesează de Dora, dar, de fapt, urmărea şi ea atenţiile tatălui acesteia din urmă. Acesta era ambientul corupt şi mincinos, unde toţi ştiu tot şi se prefac că nu ştiu nimic şi în care apare figura Dorei, fragilă, dar încăpăţânată, care îl vede pe rege gol şi îl denunţă, care refuză să devină marfă de schimb (sexual) între bărbaţi perverşi şi femei „înţelegătoare”. Această mizerie socială o traumatizează grav pe Dora încă din fragedă pruncie, astfel că, de la vârsta de şase ani, suferă de aneurezis, face repetate crize astmatice, leşină fără motiv sau acuză atacuri de tuse convulsivă. Când tatăl său o aduce la Freud, tocmai manifestase tendinţe spre sinucidere. Primul lucru pe care tatăl i-l cere lui Freud este acela de a-i scoate Dorei din cap ideea că el şi doamna K ar fi amanţi. Freud are meritul de a da crezare Dorei şi de a înţelege toate pe care aceasta le-a pătimit, dar se face vinovat de a nu fi avut „nici respect, nici simpatie pentru Dora” şi de a se fi adăugat listei celor care au umilit-o6. De fapt, Freud a fost cel care a insistat că ea să se mărite cu Hans, soţul amantei tatălui său, considerând că varianta ar fi cea mai bună „pentru toţi”. Hans încercase de două ori să se apropie de Dora: o dată a vrut s-o sărute, când ea avea treisprezece ani, iar altă dată, când era mai mare şi când a reacţionat violent, pălmuindu-l pe atentator. De atunci, Hans o detesta pe Dora, afirmând că o femeie care citeşte cărţi erotice nu merită respect. De fapt, Dora citise o astfel de carte împreună cu Peppina, care, în aceste condiţii, se releva a fi trădătoare.Tocmai faptului că acorda o atât de mică atenţie raportului cu Peppina s-ar datora marea eroare (sau omisiune) a lui Freud. N-a reuşit să recunoască bisexualitatea Dorei, iar asta, nu datorită unor condiţionări obiective, legate de stadiul embrionar al psihanalizei, ci din cauza implicării sale subiective. Lacan însuşi insistase asupra importanţei transfertului homosexual al Dorei, ignorat de Freud. Probabil, tocmai bisexualitatea este aisbergul de care se izbeşte Freud, care nu poate aborda raportul său cu Fliess şi cu soţia lui Fliess, care, şi ea, se numea Ida. Pare că ofensa consumată în munţii Italiei şi repetată într-un cabinet medical vienez s-a repetat apoi, decenii de-a rândul, în întreaga lume, construind în jurul cazului Dora o mitologie interpretativă superficială şi dăunătoare7. Dora a plecat trântind uşa, semnând prin aceasta nu doar eşecul terapeutic al metodei lui Freud, ci şi un început de însănătoşire, căci e hotărâtă să nu mai suporte umilinţe, nici să mai urmeze soluţii matrimoniale impuse. Se va căsători cu un tânăr de vârsta ei. Ida Bauer s-a simţit mereu orgolioasă de a fi fost o eroină a literaturii psihanalitice, chiar dacă e cunoscută în istorie cu alt nume decât al său. Şi rămâne până azi în rolul de pacient, pe care i l-a desemnat cel care semna, de unul singur, cu erori şi rătăciri, cărora ea le-a căzut victimă, strada către inconştientul uman. Cazul Dora ar trebui recitit cu ochi realişti, fără idealizări, pentru a redescoperi complexitatea umană a unui geniu.Violenţă şi seducţie. La un secol de la naşterea sa, după decenii de farmec, dar şi de contestări, psihanaliza face acum conturile cu ceea ce era considerat o problemă de familie, deci la adăpost de ochii indiscreţi, abordând cu onestitate intelectuală o problemă fierbinte: aceea a seducţiei şi a raporturilor sexuale între analist şi pacient. Până acum, asupra acestei probleme s-a negat constant, s-a minţit, s-a ascuns şi s-a omis, iar uneori au fost acuzaţi de impostură cei care îndrăzneau s-o aducă în discuţie. Chiar şi când, din epistolarul unor personalităţi precum Carl Gustav Jung, Sandor Ferenczi sau Ernest Jones, transpăreau astfel de episoade, se găsea mereu o justificare în caracterul incert al materiei în care se mişcau pionierii acestei noi discipline.Numărul tot mai mare al analiştilor a multiplicat riscurile, pacienţii au început să simtă disconfortul triumfului narcisistic însuşi, denunţurile au devenit de domeniu public astfel că asociaţiile profesionale au trebuit să ia în consideraţie această problemă spinoasă. Vechile reguli privind absoluta neutralitate, pe care Freud a dictat-o în aura de poruncă, şi cele ceva mai elastice, născute mai târziu, din conştientizarea faptului că analistul este subiect al sentimentelor (contro-transfert) în aceeaşi măsură în care pacientul e subiect al transfert-ului, par depăşite de o derivă în care totul este justificabil şi permis. Se notează azi o tendinţă, numită self-disclosure, în care analistul se dezvăluie pe sine, povesteşte despre sine pacientului, dă frâu liber sentimentelor, rupe cadrul analitic al spaţiului (cabinetul) şi al timpului (orarul şedinţelor). Însă depăşirea limitelor sexuale este ceva mai mult. De altfel, literatura psihanalitică abundă în comportamente de acest fel, de la molestări verbale până la violenţa corporală, trecând prin îmbrăţişări, sex oral, dezbrăcări şi manipulări ale trupului. În majoritatea cazurilor, povestite într-o carte recentă şi semnată de doi psihanalişti americani, episoadele privesc analişti-bărbaţi şi pacienţi-femei, dar apare şi restul combinaţiilor posibile8. De ce se cedează acestei tentaţii? Ce se întâmplă în interiorul acelui culpu, care a luat naştere în urma unei cereri de ajutor şi care se rupe în condiţiile celui mai grav atentat la adresa integrităţii psihice? Autorii citaţi împart transgresorii în patru categorii: psihoticii (care sunt destul de rari, dar cu un comportament irecuperabil), prădătorii, bolnavii de dragoste şi cei care cedează unei „ispite masochiste”. Dând crezare celor doi autori, regăsim în carte nume celebre din panoplia personalităţilor care şi-au pus amprenta asupra psihanalizei: Joseph Breuer9, Sigmund Freud, Carl Gustav Jung10, Sandor Ferenczi11, Ernest Jones12, Otto Gross13, Victor Tausk14, Wilhelm Stekel15, Georg Groddeck16, Wilhelm Reich17, Otto Rank18, Rudolf Lowestein19, August Aichorn20, Eric Fromm21, Karen Horney22, Masud Khan23, pentru a aminti doar câţiva.Raportul amoros dintre analist şi pacient a fost văzut uneori ca „o formă de incest”24. Cu toate acestea, literatura şi cinematografia americană din ultima vreme încearcă să demistifice acest raport, plasându-l în sfera normalităţii. De altfel, însăşi fantezia că sexul poate aduce sănătatea în chip magic este prezentă încă de la începuturile psihanalizei. Deja în primii săi ani de carieră ca medic, Freud primeşte o pacientă care suferea de atacuri repetate de anxie. Un ilustru ginecolog care o trimitea considera că boala ei se datora celor optsprezece ani de convieţuire cu un soţ impotent şi recomanda „penis normalis dosim repetatur”. Iniţial, Freud îşi exprima rezerva faţă de o astfel de metodă. Urmaşii săi par să manifeste o adevărată stupoare în faţa acestui tip de tratament şi se întreabă cum de nu s-a gândit nimeni asupra binefacerilor de care s-ar putea bucura pacienţii. Probabil, unii bolnavi au nevoie să se simtă speciali şi e consolant, pentru ei, să fi putut strânge la piept propriul analist (sau analistă), pe care, cu siguranţă, îl vede într-o aură demiurgică. Căci, pentru ei, „reprezintă satisfacerea dorinţelor oedipice, care nu mai pot fi elaborate în continuare”, explică un psihanalist25. Însă, după puţină vreme, se vor simţi asaltaţi de furie şi durere şi adesea, precum victimele incestului, pătimesc de procese de vină de şi ruşine, ca şi cum ar fi fost ei înşişi seducătorii. De fapt, se poate vorbi de o formă de incest. Dacă în cabinetul de analiză se reiterează şi metaforizează raportul părinţi-copii, pacientul doreşte să vadă în analist pe părintele bun pe care nu l-a avut sau măcar amantul ideal pe care şi l-ar dori. Pe de altă parte, s-ar putea ca însăşi atenţia pe care societatea americană o acordă temei incestului să dea o astfel de greutate acestui tip de incest profesional. Mulţi analişti suprapun raportul analitic cu orice alt tip de raport impar între medic şi pacient. Analistul nu este un ortoped care îngrijeşte, apoi pleacă, ci o persoană cu care împarte, ani de-a rândul, experienţele intime şi profunde de care omul modern are parte. Acest raport poate fi benefic sau devastant pentru mintea umană. Prin însăşi definiţia câmpului său de acţiune şi a metodei utilizate, psihanaliza se mişcă pe un teren foarte alunecos. Analistul explorează inconştientul bolnavilor săi, dar coboară în subteran împreună cu întregul său bagaj de mizerie umană, de angoase şi de răutăţi. Iar propriul narcisism se poate manifesta – în însuşi infernul celuilalt! – ca un „rău de înălţime”. Drumul amândurora spre „purgatoriu” este apoi destul de anevoios: în cazul în care această stradă există pentru cei mai mulţi.
